Miguel Gane a plecat din România copil și a devenit unul dintre cei mai citiți poeți din spațiul hispanic. În spatele succesului său nu stau însă algoritmii și milioanele de urmăritori, ci o poveste despre identitate, apartenență și puterea cuvintelor de a transforma vulnerabilitatea în literatură. În acest dialog sincer, autorul vorbește despre rădăcini, succes, rețele sociale și legătura profundă dintre scris și vindecare. Noul său volum de poezii, „Albastru”, este o carte despre începuturi, iubire, pierdere și vindecare, despre spațiile fragile dintre ceea ce a fost și ceea ce urmează să fie construit. Volumul a apărut în România la Alice Books, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, și aduce în prim-plan una dintre cele mai sensibile și mature voci ale poeziei contemporane.
A trăit ani întregi între două lumi și a transformat această ruptură într-o voce literară care a cucerit milioane de cititori. Miguel Gane nu scrie despre succes, ci despre ceea ce rămâne după el: identitate, fragilitate, dor și nevoia de a fi înțeles. Un dialog despre cărți, rădăcini și prețul invizibil al apartenenței.
Un sondaj din Spania arată că doar 1,3% dintre adulți spun că ultima carte citită a fost una de poezie. Dumneavoastră citiți poezie? Și, dacă da, cine este mentorul dumneavoastră?
Din păcate, poezia nu a avut, de-a lungul timpului, popularitatea altor genuri literare — iar asta se vede și în cifre. În ultimii ani, însă, s-a petrecut un fenomen interesant în spațiul hispanic: poezia a câștigat un loc important în librării. Acum, după ce a trecut ceva vreme, fenomenul a început iar să scadă. E ciclic. Poezia are farmecul ăsta, dar și durerea asta: câteodată e bine văzută, câteodată nu.
Eu sunt cititor de poezie, e și firesc, pentru că am nevoie să-i citesc pe alți poeți ca să pot scrie la rândul meu. Un mentor anume nu am. Dar prima oară când am simțit cu adevărat că poezia face parte din mine, că o iubesc, că are capacitatea de a atinge lucruri pe care nu le atinsese nimeni până atunci, a fost când l-am citit pe Walt Whitman… Hojas de hierba, (n.r „Fire de iarbă”). Naturalețea cu care scrie, dragostea cu care scrie, tot ceea ce reușește să creeze în cititor… Atunci m-am îndrăgostit profund de poezie. Am ajuns la Whitman destul de târziu, pe la optsprezece ani, nu atât de devreme pe cât ar fi trebuit.
Este poezia un gen de nișă acum? Și, legat de asta, ați creat cumva un curent „2.0” al poeziei născute pe rețelele sociale?
Nu doar eu. Suntem mai mulți autori care am creat acest curent. Da, s-a născut o poezie „2.0”. Avem exemplul lui Rupi Kaur, autoarea din Canada, cea mai vândută poetă din lume, nimeni nu vinde mai mult decât ea, și e tradusă inclusiv în română. În Spania sunt nume precum Elvira Sastre sau Sara Búho, iar eu mă număr printre aceste nume. Folosind fereastra rețelelor de socializare, am reușit să ajungem la un public larg, un public care nu descoperise poezia până nu s-a lovit direct de ea.
S-a construit treptat, nu dintr-odată… sunt vreo cincisprezece ani de când rețelele ne-au dat impulsul ăsta puternic. Și da, poezia rămâne nișă. A avut o componentă universală, de acord, dar încet-încet revine la nișa ei. Întotdeauna se va așeza acolo. Nu va deveni niciodată atât de universală, atât de mare ca o carte de Dan Brown — e foarte, foarte greu. Un autor de poezie trebuie să-și construiască o carieră în timp, iar a trăi din poezie e complicat: are o „viață scurtă”, fiindcă veniturile nu sunt la fel de bune ca în alte genuri, evenimentele sunt mai puține și așa mai departe. Despre asta e vorba până la urmă, să încerci să-ți construiești o carieră. Dacă reușești asta, an după an, atunci da, și poezia poate deveni un fenomen „Dan Brown”.
Mi-ați anticipat o întrebare: în poemul „Impostorul” spuneți că n-ar trebui să trăiți din munca dumneavoastră. Trăiți din ea?
Momentan, da. Am norocul să am cititori, iar asta îmi permite să trăiesc din poezie.
Din cumpărători de carte?
La mine fenomenul e altul: majoritatea sunt cititori. Dacă cumperi o carte de poezie, vrei s-o citești. Mulți ajung la mine după ce descoperă ceva pe rețele: vin, cum să spun, deja „pregătiți de acasă”. Foarte puțini intră direct în librărie și cumpără o carte de poezie, fără context, nu mai mult de zece la sută, aș zice.
Ați părăsit România la nouă ani, erați în școala primară, apoi ați urmat educația spaniolă. În ce limbă visați, domnule Gane?
În spaniolă. Visez și trăiesc în spaniolă.
Și vă enervați tot în spaniolă?
Depinde de context. Dacă mă uit la fotbal, mă enervez în română. Dacă mă lovesc de ceva, tot în română. Dar în viața de zi cu zi, când mă deranjează ceva, în spaniolă.
Iar visele?
În spaniolă. Vorbesc spaniolă vreo 95% din timp, simt în spaniolă. În același timp, port un respect foarte profund pentru limba română. M-a întrebat multă lume de ce nu-mi traduc singur poeziile – pentru că nu pot. Nu am o legătură atât de adâncă cu româna, chiar dacă o vorbesc bine și mă pot face înțeles. E foarte greu și, până la urmă, e și o chestiune de respect. Cândva, poate, o să mă încumet să traduc eu. Deocamdată, nu.
Traducerea o face Marin Mălaicu-Hondrari. Ați citit vreo carte semnată de el?
Da, în spaniolă: Cercanía. (n.r Apropierea.) Tocmai de aceea am decis să-l contactăm: îl citisem și știam că e și el poet. A locuit câțiva ani în Spania, acum e la Sibiu, cunoaște bine cultura și limba spaniolă — mi s-a părut persoana cea mai potrivită să ne traducă, mai degrabă decât cineva strict academic. Îl traduce, de altfel, și pe Manuel Vilas, una dintre instituțiile literare ale Spaniei, și mulți alți autori spanioli.
Ați spus odată că un avocat trebuie să „vândă” povestea clientului. Dumneavoastră ce poveste vindeți, în calitate de poet?
Mai multe, depinde de ce trăiesc în momentul acela. Am scris povești despre dragoste și despre ură, despre dorul de casă, despre identitate, despre cine suntem. Despre durere. Despre feminism. Despre noile masculinități. Depinde de moment și de ideea care mă locuiește atunci.
Succesul poeziilor pe Instagram are valoare literară?
Unele da, altele nu, și e firesc. Nu tot ce se publică pe Instagram ajunge apoi într-o carte, și nici invers. Un autor trebuie judecat după ce apare în carte, nu după ce postează pe Instagram. Pe Instagram nu-i cer nimic nimănui; cu o carte, îi cer cititorului timp. Asta e diferența. În același timp, se face și pe Instagram conținut de o calitate literară foarte interesantă, ceea ce mă bucură, devine din ce în ce mai rafinat și mai frumos. Instagramul e doar o fereastră prin care poți ajunge la cât mai mulți cititori.
Vă citesc foarte mulți tineri pe rețele. Aveți o responsabilitate față de ei?
Desigur. Nu pot concepe un cont pe o platformă masivă fără ca cel care îl ține să aibă o responsabilitate față de oamenii care îl citesc. Pentru mine e o linie roșie pe care n-o pot trece niciodată: trebuie să fiu coerent cu tot ceea ce public și scriu. Nu sunt genul de creator care își arată viața, nu e stilul meu; prefer să scriu despre lucruri, asta mă interesează. Un cont fără responsabilitate față de publicul lui se află, pentru mine, într-o zonă gri spre negru.
Acum că sunteți tradus în limba română, în țara din care ați plecat, ce simțiți?
La prima carte, sincer, n-am simțit mai nimic la început. Am luat-o ca pe o experiență, să vedem ce se întâmplă, unde duce povestea, cum va fi primită, dacă va fi primită.
Și cum ne simțiți pe noi, românii, în condițiile în care nu prea ne cunoașteți?
Exact spre asta mă îndreptam. Surprinzător, cartea nu a mers bine, a mers foarte bine. Mi-a deschis ușa către foarte mulți cititori și a fost primul meu contact real cu publicul din România. Fiecare popor are o personalitate, fiecare alege ceva ce altora nu le spune mare lucru. Poemul „Impostorul”, de pildă, a fost foarte mult citit și filmat aici, în România, în ultimele săptămâni – m-am uitat la cărțile cititoarelor și multe îl aveau însemnat. În alte țări trecuse aproape neobservat. Îmi place că l-au făcut parte din ele – căci majoritatea sunt femei.
Cu „Albastru” am simțit mai multă presiune: m-am arătat complet cititorului român, m-am „dezbrăcat”. Și nu am publicat doar poezie de acum, fiindcă versurile de acum zece ani au o esență diferită de ceea ce scriu azi. Am vrut să fiu onest și să iau de la început, de la mijloc și din prezent. Un cititor atent va observa schimbările de registru și de formă. Mi s-a părut interesant să compun cartea așa — de aceea am și simțit o presiune mai mare: deja se crease o așteptare în jurul meu în România, pentru că vorbisem mereu despre poezie, dar n-o arătasem până acum.
În același timp, sunt dispus să muncesc cât e nevoie ca poezia să ajungă în casele a cât mai multor oameni. Îmi doresc ca ea să fie un spațiu public, iar cărțile mele să vorbească despre lucruri în care ne putem regăsi cu toții. Vreau să readuc poezia acolo. Știu că e o idee idealistă — dar am dreptul să fiu idealist acum, la început de drum. Peste câțiva ani emoția asta inițială se va mai stinge; deocamdată vreau să știu că fac tot ce-mi stă în putință ca poezia să se întoarcă în cărți și în casele oamenilor.
Ce carte aveți acum pe noptieră?
Una despre Mehmet al II-lea, Cuceritorul, o biografie, al cărei autor, recunosc, nu mi-l amintesc acum. Și o carte care se numește Martir, a unui autor iranian, Kaveh Akbar, cred că e tradusă și în română; data trecută, când am fost la Cărturești, mulți dintre colegii de acolo o citiseră și fusese bine primită. Sunt pe la jumătate, încă n-am terminat-o.
